În Le dossier Napoleon, Jean Burnat spunea următoarele:,, istoria trebuie să-l apere contra lui însuși, prea bine drapat în giulgiul de la Sf.Elena, contra biografiilor de o mioapă tandrețe, contra detractorilor de o voită prezbiție".

Napoleon Bonaparte: omul cu o personalitate de o derutantă complexitate, care se spune că va continua să fascineze pe toți alchimiștii psihologiei, războinicul care a trecut prin viață ca o furtună, diplomatul de geniu care a avut în mâini, fie și pentru scurt timp, soarta Europei, Napoleon cel care la 2 decembrie 1804, în catedrala Notre-Dame, lua coroana din mâna Papei Pius al VII-lea și și-o așeza singur pe cap, într-un gest ce sublinia clar că puterea divină n-are nimic de-a face cu ridicarea lui pe tron.

Peter Geyl, autor al unui volum intitulat ,,Napoleon pro și contra`` printre numeroase interpretări subiective, alături de ideea neinspirată de-a face o paralelă între Hitler și Napoleon, constată just: ,,nici o inteligență omenească nu poate spera să inmănuncheze multitudinea copleșitoare de date și factori, de forțe și mișcări și din ele să stabilească echilibrul adevărat, absolut``.

Părerea, aproape în unanimitate a istoricilor, este că Napoleon nu poate fi judecat prin sentințe. Orice încercare de-al prinde în formule definitive, de-al plasa într-un spațiu sau altul este o iluzie, o încercare sortită unui eșec sigur. Dacă încercăm să-l judecăm sub aspect de cuceritor, politica de cucerire era în spiritul epocii sale și practicată de toate puterile vremii, el n-a făcut decât să-i dea noi dimensiuni pe măsura geniului său necontestat.

În fața fenomenului ,,Napoleon``, probabil cea mai înțeleaptă atitudine, ar fi modestia în judecăți și prudența în exprimare de sentințe. În lumina faptelor, Bonaparte nu poate fi nici ,,condotierul fără altă oprire decât tronul sau eșafodul`` cum îl vede H.Taine, nici ,,șarlatanul monstruos dublat de un profet`` al lui Carlyle. Din punct de vedere istoric, acestea sunt greșeli fundamentale, iar din punct de vedere omenesc simple și adesea voite nedreptăți.

Pentru cei care l-au admirat, a fost un geniu, un semizeu, pentru detractori, un aventurier, pentru apologeți , omul de o largă generozitate, pentru dușmani, tiranul care lovește și dărâmă. Dacă ar fi să cercetăm obiectiv, nu vom fi de acord nici cu unii nici cu ceilalți.

Politica lui a ridicat întrebări la care istoricii, împărțiți în tabere, au răspuns diferit. Din această controversă s-a născut uriașa istoriografie napoleoniană. Se disting, cu precădere, următoarele întrebări, la care probabil, nu se va putea răspunde niciodată cu precizie:
1. Napoleon poate fi numit ,,sugrumătorul Revoluției franceze`` după Tarle, sau omul în timpul căruia Revoluția s-a făcut ,,bronz și granit``, cum spunea A.Vandal? A trădat Revoluția franceză sau a prelungit-o prea mult?
2. A purtat războaie de dragul artei, pe care-o stăpânea ca nimeni altul, izvorâte din ambiția lui de neegalat, sau ele s-au înscris într-o necesitate istorică? Unii spun că acestea două s-au îmbinat perfect: necesitatea istorică și geniul lui de strateg.
3. A fost un tiran, sau modul în care și-a condus supușii a fost impus de condițiile interne și externe în care se găsea Franța?
4. Ideea Imperiului universal, a fost doar un vis de aventurier, un ideal sincer al său, sau soluția spre care-l împingeau adversarii?
5. A avut libertatea deplină de-ași defini politica sau moștenirea Revoluției franceze i-a limitat permanent potențialul său de genial diplomat?
6. Dacă 18 Brumar n-ar fi existat, care ar fi fost desfășurarea evenimentelor? Ar fi luat sfârșit războaiele dintre Franța revoluționară și Europa feudală?
Dacă la toate aceste întrebări, putem, după îndelungi cercetări să găsim anumite răspunsuri, cea mai uriașă întrebare rămâne, totuși, fără răspuns și ea sună cam așa:
cine a fost Napoleon Bonaparte?...aș răspunde prin cuvintele lui Chateaubriand: ,,cel mai puternic suflu de viață care a animat vreodată argila omenească``.

Cauzele prăbușirii sale, au dat naștere la un adevărat război al părerilor, explicațiilor. Unii o pun pe teama erorilor politice, alții celor strategice, probabil cea mai plauzibilă ar fi; dorința de-a realiza imposibilul.

,,Ce este numele de împărat? Un cuvânt ca oricare altul. Dacă eu nu aveam alte titluri decât acesta pentru a mă prezenta în fața posterității, ea mi-ar râde-n nas. Instituțiile mele, binefacerile mele, victoriile mele, iată adevăratele mele titluri de glorie! Că sunt numit corsican, caporal, uzurpator, puțin îmi pasă! Oricât ar încerca să ma suprime, să mă mutileze, le va fi greu să mă facă să dispar complet``
Napoleon